Calea, Jiddu Krishnamurti - Partea I

CALEA

J. KRISHNAMURTI

Universitatea Cornell

Bibliotecă

Originalul acestei cărți se află în

Biblioteca Universității Cornell.

Nu există restricții privind drepturile de autor în

Statele Unite privind utilizarea textului.

http://www.archive.org/details/cu31924073846994

CALEA

J. KRISHNAMURTI

                                          CALEA

Nu este un niciun nor pe cer. Nu este nicio boare de vânt. Soarele își revarsă cu cruzime și neîncetat razele sale fierbinți. Există o ceață cauzată de căldură și eu sunt singur pe drum.

De ambele părți ale drumului există câmpuri, care se topesc în orizontul îndepărtat. Nu există fir de iarba verde, nu există nicio floare pe care s-o miroși în această țară cu inimă frântă. Totul este ofilit și uscat, toți plâng cu suferință de neputință și cu un inexprimabil păcat al vârstei.

Nu există niciun copac pe vastul câmp, sub umbra căruia ar putea crește, zâmbind, un lucru delicat, fără să-i pese de soarele crud. Chiar și pământul este crăpat și fără speranță, cu ochii deschiși la soarele nemilos.

Cerul și-a pierdut albastrul delicat și este gri din cauza căldurii acumulate de multe secole. Aceste ceruri ar trebui să verse o ploaie plăcută. Chiar trebuie ca acest pământ s-o primeasca; la fel și plantele moarte, tufișurile înghesuite și firele uscate de iarbă, care trebuie să-și stingă o data setea.

Toul este mort, mort dincolo de orice gând al vieții. Cu câte

secole în urmă au cazut picături liniștitoare de ploaie, nu pot spune și nici acele pietre fierbinți nu își pot aminti când s-au bucutat în ploaie. Nici firele uscate de iarbă nu-și amintesc cănd au fost umede.

Totul este mort, mort dincolo de speranță.

Nu există niciun sunet. Domnește o tăcere îngrozitoare și înfricoșătoare.

2

Din când în când, există câte un geamăt de durere imensă al pământului care crapă, iar praful plutește, lipsit de viață.

Nici un lucru viu nu respira acest aer sufocant. Toate

lucrurile, cândva vii, sunt acum moarte. Râul larg, care curgea cândva pe lângă drum și care, în vremurile trecute, bubuia de veselie și râsete, satisfăcând multe vietați cu racoarea delicioasa a apei, acum este mort.

Albia râului a uitat de când apele nu au mai trecut peste ea. Nici peștii morți, ale căror schelete sunt decolorate și delicate și care stau în lumina orbitoare, nu-și mai amintesc de când nu au mai înotat doi câte doi, expunându-și culorile lor deosebite și strălucitoare în soarele cald și dătător de viață.

Câmpurile sunt acoperite cu leșurile multor veacuri din trecut și niciodată moartea nu va putea vibra din nou cu pulsul fericit al vieții. A disparut, totul este consumat, moartea a prins în îmbrățișarea sa crudă, toate lucrurile vii, cu excepția mea.

Sunt singur pe drum. Nu există niciun suflet în fața mea.

Poate or fi mulți în spatele meu, dar nu doresc să

privesc înapoi, la groaza suferințelor din trecut.

Pe fiecare parte a acestui drum lung, ceea ce pare a fi o interminabilă autostradă a vieții mele, există un pustiu cu deșeuri, care mă face să mă alătur liniștii sale mizerabile - morții.

În fața mea, calea se întinde milă după milă, an după

an, secol după secol. Exista un alb în flăcări, un soare nemilos, iar drumul urcă mereu, iar panta este imperceptibilă.

Albeața acestui drum obositor și strălucirea soarelui

mă orbesc. Uite un loc unde aș putea să-mi odihnesc ochii. El există peste tot, în acest ocean imens cu lumină orbitoare, de-o intensitate țipătoare.

3

Soarele nu merge niciodată la culcare, dar își aruncă nemilos căldura nedorită și îngrozitoare.

Drumul nu este peste tot la fel, dar ici-colo există părți

la fel de netede ca un lac intr-o zi calma și linistita.

Această cale sumbră este chiar bătătorită, dar în mod neașteptat, ca o furtună nemulțumită, care izbucnește brusc pentru a triumfa în bucuria ei de distrugere, drumul își pierde netezimea și devine nemilos cu picioarele mele, deja sângerând.

Nu pot spune când va redeveni neted și ușor de parcurs; poate fi la următorul pas, sau după mulți ani de trudă și suferința. Acestui drum amar nu-i pasă dacă provoacă

durere, sau plăcere. El este acolo pentru mine, ca să-l parcurg de bună voie, sau fără.

Nu pot spune cine a construit acest drum al nenorocirii, iar drumul nu-și cunoaște numele. El există de secole! Ba nu, de milenii!

Nimeni, în afară de mine, nu a mai călcat pe el. El a fost făcut pentru mine, pentru a merge pe el singur. Companionii, prietenii, frații, surorile, tații și mamele pe care i-am avut, nu pot exista pe acest drum groaznic.

Această cale este ca și gelosul și exigentul iubit, care-și urăște iubita, dacă are alți prieteni și alți iubiți. Drumul este  dragostea mea neînduplecată, care, dintr-o gelozie aprigă, îi distruge pe toți cei care sunt prin preajma mea, sau care mă ajută .

Exigentă în toate situațiile, mici sau mari, nu mă eliberează niciodată de cruzimea ei și foloseste o privire candidă. Mă îmbrățișează cu o forță, care aproape mă sufocă, și râde  de picioarele mele sângerânde, cu  o bunătate neștiutoare.

Nu pot să plec de la ea, este constanta mea și singura mea dragoste. Nu pot privi în altă parte, decât la lunga și interminabila cale.

4

Câteodată, ea nu este nici bună, nici rea, indiferent că

sunt fericit sau nefericit, indiferent că mă aflu în durere sau în extaz, indiferent dacă sunt întristat profund sau într-o adorație adâncă, indiferentă  de orice ar fi.

El știe foarte bine că nu pot să părăsesc acea fermecătoare Cale și nici nu pot să-mi părăsesc sinele plin de durere.  Suntem inseparabili. El nu poate exista fără mine și nici eu fără el. Suntem una, dar eu încă sunt diferit.

Ca zâmbetul unei dulci primăveri, Calea imi trasează direcția pe care să merg, și, ca și furiosul și înșelătorul ocean, mă păcălește cu momente fericite.

Mă prinde în timp ce cad, îmbrățișându-mă,

făcându-mă să uit durerea și suferința trecutului, sărutându-mă cu sărutul unei tandre și iubitoare mamă, a cărei singură gândire este să protejeze și, când eu sunt în uitare și extaz ca și omul care a băut adânc la izvorul fericirii supreme,

mă trezește din fericirea și visele efemere, cu un șoc violent și mă infige brutal pe picioarele-mi dureroase.

Crudă și bună este singuratica mea prietenă și iubită. Neașteptată în tirania ei tare și în dragostea ei delicioasă. Dacă ea mă place, nu-mi pasă; dacă nu mă place, iar nu-mi pasă, dar ea este singura mea companie și nici nu vreau pe

vreau altcineva.

Soarele mă arde și Calea mă face să sângerez. Nu las nici o amprenta pe drumul ăsta greu și nici nu văd urmele vreunei ființe umane. Deci eu sunt singurul iubit pe care Calea mea l-a avut și eu mă simt mândru de exclusivitata care mi se acordă.

Sufăr cum nu suferă alții, sunt fericit cum nu sunt fericiți alții și încăpățânarea mea în a o iubi este cum nu este a niciunui alt iubit pe care lumea l-a văzut vreodată.

spre deosebire de orice alt iubitor pe care lumea la văzut vreodată. Rămân făra respirație în adorația mea față de ea.

5

Nici un alt adorator nu se poate sacrifica la picioarele ei cu mai mare dăruire decât o pot face eu.

Nu există un fanatic mai mare decât mine și cu un devotament mai mare. Cruzimea ei mă face s-o iubesc și mai mult, iar tandrețea ei mă leagă mai aproape și mai mult  de ea

Trăim unul pentru altul și doar eu singur îi pot vedea fața dragă. Eu sunt singurul care pot să-i sărut mâna. Nu are

alt iubit în afară de mine, niciun alt prieten.

Precum puiul care țâșnește, cu aripile răsfirate, din cuibul în care a crecut, pentru a se bucura de libertate și de frumusețea lumii celei mari, întocmai m-am grăbit și eu pe această Cale, pentru a savura bucuria de a o iubi în solitudine, departe de alții care ar îndrăzni să o privească în față.

Vânturile multor anotimpuri m-au batut, ca pe-o frunza uscată aruncată ici și colo toamna, dar, întotdeauna m-am reîntors, din rătăcirile mele, tot pe aceasta ispititoare Cale.

Ca un val strălucitor în soarele neîncetat de fierbinte

dansam în vânturile feroce. Ca un deșert care nu este legat de niciun munte, m-am îndreptat spre soare. Ca și nisipurile oceanului au fost viețile mele.

  

Nicio odihnă în pace nu mi-a umplut sufletul. Nicodată bucuria nu mi-a patruns ființa și nu am avut niciodată nu

am fost mângâiat.

  

Niciun zâmbet nu mi-a compensat vreodată dorul. Nicio față dulce și blândă nu mi-a adus balsam în inima plină de durere. Niciun cuvânt  nu mi-a alungat suferința infinită. Nici dragostea mamei, nici iubirea soția și nici copilul nu au stins niciodată iubirea mea arzătoare, dar cu toții m-au părăsit, iar eu i-am abandonat pe toți.

6

Ca un lepros am rătăcit, singur și nejelit de nimeni. Dezolarea și mâhnirea au fost asociații mei eterni și inseparabili. Ca o umbră are jalea sta lipită de mine. Ca într-o durere veșnică, am vărsat lacrimi amare.

Multe timp mi-am dorit moartea și uitarea completă, dar niciuna nu mi-a fost acordată. De multe ori am privit moartea în față, în fața ei hidoasă și, cu rupere de inimă, am primit cu bucurie teroarea din partea multora, dar am zâmbit și asta a fost o binecuvântare pentru mine.

De multe ori, obosit de a mai peți moartea, mi-am întors fața de la ea și mi-am îndreptat pașii spre închinarea pe altarul iubirii. Dar acolo am gasit doar o mică alinare. Am facut multe sacrificii, atât eu, cât și alții, în speranța de a găsi altarul mulțumirii. Dar totul în zadar!

De multe ori am trăit clipe de adorare fără de suflare, dar, ca un parfum delicat, adorația mea a fost purtată de-a lungul secolelor și m-a lăsat nepăsător, atât pe mine, cât și genunchii-mi dureroși.

De multe ori am pus la picioarele sfinte flori parfumate, dar nu am primit nicio binecuvântare. De multe ori am adus ofrande numeroșilor zei ai multor popoare și ținuturi, dar zeii au rămas tăcuți și cu privirile evitându-mă. De multe ori am fost preotul lor în templele sacre, dar robele albe au cazut de pe mine și m-au lăsat gol, în soare.

În adorația mea pentru zei, mulți lotuși sfinți din temple am sărutat, dar lotușii s-au ofilit în mâinile mele. Mult timp am venerat toate altarele pe care omenirea le-a creat vreodată, dar, cu capul plecat și în tăcere, m-am întors.

7

Multe ceremonii am făcut, dar dorința mea nu a fost niciodată satisfăcută. Multe ritualuri am închinat, dat nu a existat nicio bucurie, nicio speranță. În multe temple am fost consacrat ca preot, dar nu am primit nicio alinare.

Multe cărți sacre am citit, dar cunoașterea a fugit de mine. Multe vieți am petrecut în sfințenie, dar viața mi-a fost întunecată. Multe ferestre am deschis să privesc stelele, dar ele nu s-au desprins de pe boltă pentru a-mi aduce înțelepciunea lor profundă.

Adesea m-am trezit căutând în neant, căutând lumină, dar întunericul, întunericul intens domnea mai tare ca niciodată.

Adesea, în multe vieți, am urmat în mod deliberat, uneori orbește, uneori cu ochii deschiși, umilii profesori ai satului retras, dar învățăturile lor m-au lăsat la poalele dealului singuratic. Am trăit nobil și trudit cu sârguință. M-am reținut, sau am fost libertin.

Adesea am strigat cu inima dureroasă și cu lacrimi amare către Mâna Divină ca să mă conducă, dar nici o mână nu ma ajutat. Am a luptat înverșunat cu omenirea, pentru a câștiga lumina, dar am pierdut lumina și omul.

Am meditat profund, cu ochii fixați pe țintă, controlând-mi toate  emoțiile, căutând adevărul, dar nimic nu mi-a dezvăluit dezvăluit.

Mult timp am căutat izolarea față de frații mei ortodocși zgomotoși si am încercat să scap de gândurile și îngrijorările lor mărunte și ignorante, de falsele și sălbaticele lor emoții, de micile lor suferințe și necazuri, pe care ei le-au creat pentru ei înșiși, pornite din ura lor crudă și din mila lor naivă, din afecțiunea lor puerilă și din

8

compasiunea lor trecătoare, din bârfa lor nedreaptă și

din prietenia lor caldă și egoistă, din certurile lor amare și din bucria lor puternică, din furia lor de răzbunare și iubirea lor dulce, din vorbele lor despre lucruri mari pe care nu le cunosc și despre lucruri pe care le cunosc atât de bine, din băile lor cu onoruri și uimirile lor disprețuitoare, din brutalitatea lor lingușitoare și insolența lor evidentă, din dorințele lor de dragoste și dezgustul lor meschin, din tot ce era uman și dorind tot ce era divin, nobil și măreț, dar, oriunde am fost și oriunde merg, mă urmărește omenirea cu agoniile ei teribile și cu durerea plânsului ei.

De multe ori am căutat izolare și singurătate în poiana din pădure, întunecată și  pașnică, dar am găsit-o populată cu gândurile mele și bântuită de suferință.

Mult timp am tresărit la frumusețea lumii, la blândețea primăverii și la asprimea iernii, la calmul si mărețul răsărit și la dumnezeieștile și luminoasele stele, la trezirea luceafărului de dimineață și la agonia serii, la tandrețea lunii și la delicatețea luminii, la soarele nemilos și la nenumăratele umbre, la iarba verde, la frunza catifelată, la ferocele tigru, la blajina căprioară, la dezgustătoarea reptilă, la demnul elefant, la magnificii munți și la furtunoasele mări.

M-a distrat pe deplin frumusețea conversației pe care o poate da lumea, dar nu am găsit fericirea în ea.

Am rătăcit prin văile umbroase și m-am cățărat pe munții abrupți. Am căutat peste tot în zadar și în durere.

Mult timp, în multe vieți, am practicat Yoga prin înfometare, prin tortură fizică și prin auto-negare,

9

dar nu l-am văzut pe Dumnezeul cel așezat. Dorințe și

sentimente false am anihilat. Am trăit în puritate, în acord cu legile sacre ale multor națiuni. Am făcut fapte nobile, pe care lumea le-a lăudat și onorat, și m-a copleșit cu glorie pământească.

Niciodată nu mi-am plecat capul sângerând de durerea întristării și nici a tentației, și am făcut perelinaje pe la

locurile sfinte de pe Pământ, dar nicăieri nu am găsit nici un confort real și durabil.

Am avut viziuni în templele din Ninive, Babilon, Egipt și în

Templele sacre din India sfântă. M-am inchinat Dumnezeilor lor, negând fericirea pământească, renunțând la tata, la mama, la soție și copil, oferind sacrificii mari și mici, nobile și mici, sacrificându-mi trupul și chiar și sufletul, pentru ca lumina să mă conducă. Mulțumirea a fost respinsă pentru orice lucru am făcut.

  

Am iubit in mod divin, am suferit nobil, am zâmbit cu bucurie, am dansat cu răbdare în fața multor zei, m-am intoxicat cu divinitate, am dorit să fiu eliberat de această  lume prină de durere.

Am ajutat pe mulți, deși eu aveam nevoia cea mai mare de ajutor. Am vindecat pe mulți, deși eu aveam nevoia cea mai mare de vindecare. Am călăuzit pe mulți, deși eu aveam nevoia cea mai mare de îndrumări. Am mângâiat pe mulți, deși eu aveam nevoia cea mai mare de mângâieri.

Când eram în profundă durere, zâmbeam. Când eram bucuros, mă întristam. Când pierdem eram fericit. Când câștigam, mă simțeam mizerabil. Si totuși l-am iubit pe Dumnezeul meu. Cu toate acestea, sufletul meu este, totuși, într-un haos total. Sunt oribil de orb, înconjurat de întuneric și irealități și, totuși, lumina pură mă refuză, nu am un confort care să mă vindece, mulțumirea sufleteacă este

10

reținută, nu găsesc fericirea și sunt singur, singur ca un rătacitor pe cer. Sunt singur cu mine însumi.

Obosit de închinare și adorație, obosit de singurătate și

singurătate, obosit de căutarea și dorința de fericire divină,

obosit de sacrificiu și auto-mortificare, obosit de căutări

pentru lumină și adevăr, obosit de a fi nobil și

neegoist, obosit de luptă și urcare abruptă, cu trupul și sufletul obosit, m-am aruncat cu o vigoare și freamăt

în lumea materială, sperând astfel să triumf împotriva

nepăsării și impenetrabilului.

Astfel, am devenit tânără și sănătos, frumos și pasionat, liber și vesel, homosexual și cu nici un gând pentru ziua de mâine, fără griji și indolent.

Mi-am propus ca, sistematic, să ma bucur de mine însumi într-un mod egoist, ascultând numai de plăcerea trupească  și de strălucirea mentală.

Mi-am propus să profit și să gust fiecare experiență, atât joasă, cât și înaltă, pe care lumea muritoare mi-ar putea-o oferiș nu am avut nicio reținere, plăcerea supremă fiind singurul meu scop.

Adesea m-am născut bogat, dormind în leagăne luxoase și bucurându-mă de amorțeala lingușirii.

Tineretul a fost de partea mea, iar frumusețea nu mi-a fost refuzată; cu acestea două, lumea și plăcerile ei brutale și neapreciate, mi s-au deschis pentru totdeauna.

Am fost primul în tot ceea ce putea fi ciudațenie și plin de viață. Am avut plăceri nespuse ale tinereții, de dimineața până noaptea; dar ce spun (?), până în zori (!),

înconjurat de tineri licențiati. Am fost în primul rând al veseliei, fără niciun rival în excentricitățile mele. Plăcerile

strălucitorului oraș Nineve, ale Babilonului homosexual, ale Egiptului minunat și ale soarelui arzător din India au fost mereu prezente la chemarea mea.

11

Am făcut băi de onoruri, laude și lingușiri. Am băut vârtos din vinul veselie, de la fântâna lui veseliei și satisfacției.

Am avut mulți sclavi și slugi, dar niciodata un maestru. Niciunul!

Dorințele care apăreau ca florile glorioase ale unui izvor, au fost imediat satisfăcute, neexistand niciodata vreo piedică în fața mofturilor și capriciilor mele. Imediat cum apărea un gând de desfătare, el era și împlinit.

Iubirea, în orice formă a ei, a fost mereu lângă mine.

Am pângărit toata castitatea, batjocorind toți zeii, respingând credința umilă a speciei umane.

Vinul bogat și aromat a fost mereu în preajma mea, împreuna cu un rob care mi-l turna în pahar.

Îmbuibat de pulsațiile satisfacției umane, m-am întrupat

ca femeie, în cele mai civilizate țari, în toate națiunile și rasele rafinate, pentru a savura delicatele bucurii ale iubirii,

pe care le primește o ființă iubită de un om pasionat. 

Niciodată nu m-a satisfăcut monotonia unei singure iubiri și ale unui singur amant, iar la fereastra mea au bătut nenumărați adoratori. 

Astfel mi-a trecut viața, stingându-mă în propria-mi iubire și cerșind mai multă. 

Am experimentat toate durerile nașterii, toate bucuriile de a avea un copil, durerea de a pierde unul, suferințele și mâhnirile batrâneții, neglijarea și indiferența fostilor iubiți și m-am bucurat de amintirile trecute și i-am plâns pe iubiții pierduți.

Multe vieți, obosită rolul femeii desfrânate și iubitoare liberă, am devenit o soție sfântă și am câștigat fericirea dragostei pure. 

12

Am născut cu plăcere copii și nu mi-a fost inima zdruncinată niciodată, ca în trecut, când uram aducerea pe lume a unei ființe inocente.

Dragostea plăcuta a copiilor agățați de mine, zâmbetele lor nevinovate, întristările și micile lor dureri, inimile lor pure, dragălășenia lor și săruturile lor divine, îmbrățișările lor delicate, toate au fost binevenite, mi-au plăcut și am fost încântat.

Am devenit o soție iubitoare, o mamă plină de dragoste și am fost lăudată pentru sentimentul iubirii pe care-l port.

După ce am căpătat acea experiență de femeie, m-am reîntors, încă o dată, la omul liber, puternic și la emoțiile brutale.

Pasiunea mi-a acaparat inima și am stat în poala luxului, uitând întristarea și durerea, ignorând suferința oricărei creaturi. Am trăit o viață de bucurie egoistă, bogat în experiențe grosolane, bogat în plăceri muritoare, iar lumea materială nu mi-a ascuns nimic.

Dar nu a existat nicio satisfacție, nici o mulțumire, nicio fericire plină de beatitudine, iar inima mea a fost la fel de goală și dezolantă, precum deșertul pustiu, fără vreun lucru viu care să dea frumusețe și extaz.

Am gustat bogăția lumilor și am devenit un om sărac, un cerșetor, rătăcind din casă-n casă, negat și blestemat, murdar, obosit, urât, hidos în proprii ochii, de râsul tuturor și arătat cu degetul, flămând, fără tată, fără mamă, fără nici o femeie care să îndrăznească să mă atingă, jalnic, cu boli cunoscute și necunoscute, cu picioarele sângerânde.

Cu un sac murdar pe umeri, care mi-a servit drept haină în zilele de sărbătoare, drept pătură când brizele de noapte răcoroase suflau, drept pălărie când soarele aprins îmi dogorea capul murdar și cu un toiag strâmb în mână, am rătăcit pe străzile bogate și neospitaliere ale multor națiuni.

13

Când m-am născut în orașele lor superbe, negustorii bogați m-au salutat, fiecare în parte și apoi cu toții, cu un blestem și un urlet. Am fost hăituit de oameni și de câinii sălbatici.

Cu privirile ascunse, oamenii treceau si mâinile lor nu-mi ofereau ajutorul pe care-l puteau da.

Satele si orașele erau la fel; popoarele tuturor națiunilor au trecut de mine, fără milă și cu inimi haine.

Dormitorul meu a fost un ungher dezolant și ponosit, unde niciun om, sau animal, n-ar indrăzni să intre, dezgustat de miasma de nerespirat.

Foamea mereu îmi rodea stomacul, căldura soarelui mereu mă ardea, vânturile reci, din nord mă pișcau mereu, înghețurile mă ucideau, tremurând de febră și durere, împleticindu-mă de oboseală, mâncat de boală, rătăcind pe tot pământul, fără să întâlnesc niciodată un zâmbet, un cuvânt bun, sau o privire iubitoare.

Câinii erau fericiți, pentru că ei erau frăniți, aveau pe cineva care să-i răsfețe, să-i mângâie, să le pese de ei. Cgiar și câinii lătrau la mine.

Nicio casă nu și-a deschis ușa vreodata, când băteam ocazional în ea, iar sfinții preoți mă goneau din templele lor sacre.

Copiii, plini de oroare, se opreau din plâns, iar mamele lor îi țineau departe de mine, strigând la ei, din casele lor somptuoase.

Părea că răspândesc ciumă, nefericire și foarte multă negură.

Râurile secau când mă apropiam de ele, ca să-mi sting setea, copacii nu-mi dădeau niciun fruct, pamantul se cutremura sub pașii mei, iar stelele dispăreau la vederea ființei mele nefericite.

14

Nicio ploaie, cât de ușoară, nu mi-a udat capul ca să mi-l spele.

Astfel, mizer și detestat, am rătăcit singur și nefericit, de-a lungul multor generații, prin diferite națiuni, printre oameni ciudați, ca un nor care atârnă deasupra unei văi și a unui deal, urmărit și stors de vânturi capricioase.

Adăpost și confort fizic nu am găsit multe vieți. Cu corpul obosit și sufletul pustiit, vânat ca un animal urât, am căutat izolare și singurătate, descompunând mizeria cu care trăiam din totdeauna.

Ca o frunză moartă, zdrobită de multe tălpi, am suferit în acestă crugă și groaznică locuință carnală, sărac și murdar,  fără iubire și fără ură, cu indiferență totală față de întristare, sau față de durere, lipsit de inteligență, înfometat și însetat. 

Toate emoțiile gloriei de altădată, care îmi aprinseseră inima în acele timpuri, acum erau moarte.

Orb în speranță, disperând în existenta mea, m-am târât din calea oamenilor, detestat și repugnat fiind până și de cele mai fragede vlăstare umane.

Am tot căutat prin această agonie, prin această durere interminabilă - tortură fizică a corpului, căruia îi dispăruse sufletul de atâta degradare, de atâta plâns de groază si durere - lumina, confortul și fericirea, care-mi fuseseră refuzate atunci când eram cufundat în bogații, în mulțumire egoistă, fără a mă ingriji de nimic, cu excepția plăcerilor mele egoiste - lumină, confort și fericire, care-mi fuseseră și atunci refuzate, când încercasem să mă conduc după o viață nobilă și pură.

Am tot cautat, pentru că știam că atunci când m-am închinat și am trăit într-o adorație pură, când viața a fost o continuă auto-negare și o auto-mortificare, când păcatul a fost supărat pe mine, când, cu capul înălțat, m-am tot uitat mereu spre un viitor vag pentru a căuta adevărul, era atât de multă luminină în jurul meu, profundă și totuși 

15

de-o întunecime sumbră în interiorul meu și mă infioram la simplul nume al lui Dumnezeu. Tocmai acea mulțumire beatifică, din timpul acelor vieți evlavioase și bicisnice, nu o pot găsi.

Sfârșitul primei părți.

Traducere și adaptare: Aurelia Asan